Calea ascetilor – de Tito Colliander

I.

De vrei să-ţi mântuieşti sufletul şi să capeţi viaţa veşnică, scoală-te din lâncezeală, fă-ţi semnul crucii pe faţă şi zi: “În numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”

Credinţa nu o vei afla meditând, ci făptuind. Nu cuvintele şi speculaţiile ne învaţă ce este Dumnezeu, ci trăirea.

Ca să intre aer curat înăuntru trebuie să deschizi fereastra; ca să te bronzezi trebuie să ieşi la soare. La fel este şi cu credinţa; nicicum nu ne vom atinge scopul stând în comoditatea noastră şi aşteptând, spun Sfinţii Părinţi. Să luăm aminte pilda fiului risipitor. El s-a sculat şi s-a dus (Luca, XV).

Poţi fi oricât de decăzut şi înlănţuit în lanţuri lumeşti; niciodată nu e prea târziu. Nu degeaba este scris că Avraam era de şaptezeci şi cinci de ani când a plecat şi că lucrătorul din ceasul al unsprezecelea primeşte aceeaşi plată ca şi cel din ceasul întâi. Nici prea devreme nu poate fi. Nu-i niciodată prea devreme să stingi codrul în flăcări; sau vrei să-ţi vezi sufletul pârjolit pe jăratec?

Încă de la botez ai primit sarcina de a purta războiul nevăzut contra vrăjmaşilor sufletului; aşa că du-o la îndeplinire pe dată. Destul ai zăbovit până acum; decăzut în nesimţire şi lene ai pierdut o mulţime de timp preţios. De aceea trebuie să simţi ceea ce s-a petrecut până acum; ai lăsat să se terfelească ţi să se întineze curăţenia primită la botez.

Trezeşte-te deci; dar acum, fără de zăbavă. Nu mai amâna ,,pe deseară” sau ,,mâine” sau ,,mai târziu, după ce termin ceea ce am de făcut”. Amânarea poate fi pierzătoare. Nu, ci chiar în clipa în care ai luat hotărârea, să arăţi în faptă că te-ai dezbrăcat de omul vechi şi ai început o nouă viaţă, cu un nou ţel şi un nou trai.

Scoală-te fără frică şi zi: Doamne, fă să încep acum. Ajută-mă! Căci ceea ce îţi trebuie cel mai mult este ajutorul lui Dumnezeu.

Ţine-te tare în hotărâre şi nu privi înapoi. Ai văzut ce s-a întâmplat cu soţia lui Lot care s-a făcut stâlp de sare când a privit înapoi (Facerea, XIX, 26).

Te-ai lepădat de omul cel vechi, lasă straiele deoparte.

Ai auzit precum Avraam glasul Domnului: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu (Facerea XII, 1). Către acea ţară să ai toată luarea-aminte de aici înainte.

II.

Sfinţii Părinţi zic într-un glas: primul lucru de avut în vedere este acela că niciodată şi nicidecum să nu te bizui [numai] pe tine.

Lupta la care te încingi este foarte anevoioasă şi puterile tale omeneşti sunt prea slabe pentru a întâmpina această înfruntare. De te vei bizui pe ele, istovit vei cădea la pământ şi fără vlaga de a mai continua lupta. Numai Dumnezeu îţi poate dărui izbânda dorită. A nu se bizui pe sine însuşi este pentru cei mai mulţi un obstacol greu de trecut chiar de la început. El trebuie depăşit, căci altminteri noi nu avem nici o nădejde de mers mai departe. Căci cum poate cineva să primească vreun sfat şi vreun ajutor când se crede atotştiutor şi atotputernic şi nu-i sunt de trebuinţă îndrumări şi poveţe? Prin acest zid de îngâmfare nu pătrunde nici o rază de lumină. Vai de cei care sunt înţelepţi în ochii lor şi pricepuţi după gândurile lor! strigă proorocul Isaia (V, 21), iar Apostolul Pavel întăreşte: Nu vă socotiţi înşivă înţelepţi (Romani XVII, 16). Împărăţia cerurilor s-a arătat pruncilor, dar s-a ascuns celor ce se cred înţelepţi şi pricepuţi (Matei XI, 25).

De aceea, să ne îngrijim de golirea nemăsuratei încrederi în sine pe care o avem în noi. Adesea ea este aşa de înrădăcinată în noi, încât nici nu băgăm în seamă cum ne stăpâneşte inima după voia ei. Şi totuşi, chiar egoismul, iubirea şi preocuparea de sine sunt cauzele greutăţilor noastre, neplăcerilor, suferinţelor, nereuşitelor şi patimilor sufleteşti şi trupeşti.

Cercetează-te deci cu grijă şi vezi cât de legat eşti de pofta ta de a-ţi face pe plac. Slobozenia îţi este îngrădită de lanţurile iubirii de sine, şi aşa peregrinezi ca un rob legat din zori şi până-n seară. ,,Acum poftesc să beau”, ,,acum să mă scol”, ,,acum să citesc ziarul” – aşa eşti dus clipă de clipă în laţul propriilor porniri şi izbucneşti în nemulţumire, nerăbdare sau mânie de îndată ce ţi se împotriveşte ceva.

De te vei uita în adâncul sufletului tău, te va întâmpina aceeaşi privelişte. Uşor se vede scârba ce o simţi când cineva te contrazice. Aşa se trăieşte în robie. Dar Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului acolo este libertatea (2 Corinteni III, 17). Cum poate vreodată ieşi ceva bun din această preocupare de sine? Nu ne-a dat oare Domnul nostru porunca de a ne iubi aproapele ca pe noi înşine şi pe Dumnezeu mai presus de orice? În loc de aceasta, nu se îndreaptă gândurile noastre în permanenţă asupra binelui nostru propriu? Fii pe deplin încredinţat că nimic bun nu poate veni din tine însuţi. Şi, dacă din întâmplare ţi-ar veni vreun gând către aproapele, să ştii că ţi-a fost trimis de la izvorul bunătăţilor: este un dar al Dătătorului de viaţă. Tot aşa şi puterea de a pune în viaţă gândul bun nu e a ta, ci ţi-este dată de Sfânta Treime.

III.

Noua viaţă în care ai intrat se aseamănă cu cea a grădinarului. Pământul pe care-l lucrează l-a primit de la Dumnezeu, ca şi seminţele, căldura soarelui, ploaia şi creşterea. Dar munca îi este hărăzită lui însuşi.

Dacă lucrătorul câmpului vrea să obţină o recoltă bogată, trebuie să asude din zori şi până-n seară, să cureţe, să plivească, să ude şi să stropească, pentru că semănăturile sunt ameninţate de multe primejdii.

Lucrarea nu trebuie să înceteze niciodată, el trebuie să fie tot timpul treaz, veghetor, pregătit: şi cu toate acestea, recolta atârnă în ultimul rând de vreme, adică de Dumnezeu.

Ţarina pe care noi suntem puşi să o îngrijim şi s-o păzim este ogorul propriei noastre inimi iar recolta este viaţa veşnică. Veşnică, întrucât nu stă sub timp şi loc, nici sub împrejurări din afară: este viaţa adevăratei libertăţi, a iubirii, milostivirii şi a luminii neîngrădite, şi tocmai de aceea este veşnică. Este o viaţă duhovnicească, pe tărâmul duhului: este o ipostază. Începutul se pune aici, nu are sfârşit şi nici o putere lumească nu o poate stăpâni, iar locul ei este inima omului.

Prigoneşte-te pe tine însuţi, spune Sfântul Isaac Sirul, şi vrăjmaşul va fi izgonit de îndată ce te apropii de el.

Împacă-te cu tine însuţi şi cerul şi pământul vor face pace cu tine.

Întăreşte-te ca să intri în cămara cea mai dinăuntru, şi vei vedea cămara cerească, deoarece şi una şi cealaltă sunt aceeaşi.

Scara ce duce la împărăţia cerurilor se află în tine, în tainiţa sufletului tău.

Curăţeşte-te de păcate şi vei găsi cărările suişului.

Cămara cerească de care vorbeşte Sfântul aici este tot una cu viaţa veşnică. Se mai cheamă şi Împărăţia cerurilor, Împărăţia lui Dumnezeu, sau, cu un cuvânt, Hristos.

A trăi în Hristos este a trăi în viaţa veşnică.

IV.

Acum, când ştim unde se dă lupta ce tocmai am început-o şi care e ţelul şi locul ei, acum înţelegem de ce ea se cheamă războiul nevăzut. Toate acestea se petrec în tăcerea inimii noastre; următorul lucru de mare însemnătate pe care îl descoperă Sfinţii Părinţi este: “pune pază gurii tale şi uşă de îngrădire buzelor Tale” despre această taină. Dacă deschizi uşa saunei, se pierde căldura şi nu mai e de folos nimănui. Nu vorbi deci nimănui nimic de spre hotărârea de curând luată. Nu pomeni nimic despre noua viaţă începută, şi nici despre descoperirile şi trăirile pe care nădăjduieşti că le vei dobândi. Singura persoană dinafară ce poate fi părtaşă este doar duhovnicul tău. Această tăcere este atât de importantă, deoarece vorbăria asupra propriilor strădanii dă naştere la noi preocupări şi încredere în sine. Acestea trebuiesc înăbuşite în primul rând! Prin tăcere creşte astfel încrederea în Acela ce vede lucrurile ascunse; prin tăcere se îmbunătăţeşte vorbirea cu Cel ce aude fără cuvinte. Către El se îndreaptă strădaniile tale, şi la El trebuie să-ţi fie ancorată întreaga încredere pe vecie, iar în veşnicie nu se găsesc cuvinte.

Astfel, trebuie să recunoşti că tot ce vei întâmpina de acum înainte este trimis de la Dumnezeu spre ajutorul tău în luptă. Doar El ştie ce este folositor pentru tine şi ce îţi trebuieşte, după caz: împiedicări, înlesniri, sau ispite. Nimic nu se petrece întâmplător şi din toate vei trage învăţătură. Aceste adevăruri trebuiesc privite cu toată luarea-aminte pentru că prin ele creşte încrederea în Dumnezeu pe care ai ales să-L urmezi.

Sfinţii îţi mai dau o învăţătură de folos pentru drum: trebuie să te socoţi ca fiind un copilandru ce îşi poticneşte primii paşi şi se osteneşte cu buchiile. Toată înţelepciunea lumească şi toate priceperile ce le-ai putea avea sunt cu totul netrebnice în războiul care te aşteaptă, şi la fel de deşarte îţi sunt rangul şi averile lumeşti. Virtutea ce nu se foloseşte în slujba Domnului devine viciu, şi ştiinţa ce nu dezleagă baierile inimii e stearpă şi vătămătoare, căci îndeamnă la slavă deşartă. Este numită goliciune, căci n-are căldură şi nu revarsă dragoste.

Aşadar lasă-ţi ştiinţa şi fă-te “nebun” pentru a fi înţelept; trebuie să fii sărac lipit pentru a fi bogat şi slăbănog pentru a fi tare.

———————-

* Tito Colliander este un scriitor crestin ortodox finlandez.

2 Responses

  1. Scoală-te fără frică şi zi: Doamne, fă să încep acum. Ajută-mă! Căci ceea ce îţi trebuie cel mai mult este ajutorul lui Dumnezeu.
    Cat adevar!

  2. Foarte mari adevaruri ! Razboiul acesta il ducem cu totii, dar nu realizam totdeauna…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: