Argumente in apararea credintei

Ce perspective oferim oamenilor (printre care copiii noştri sau alte persoane dragi nouă) – unor oameni, să zicem, mai puţin instruiţi sau cărora viaţa nu le permite să se informeze mai mult, dar care ascultă cu încredere şi cu inimă deschisă ideile transmise în eter, care îi pot marca mult timp sau chiar o viaţă întreagă – dacă îi îndrumăm în direcţia ateismului?

Cu ce moral, optimism şi tonus vor înfrunta greutăţile vieţii dacă nu vor accepta un sens, o finalitate pentru toate? Ce viaţă vor avea sub semnul lui “Totul este degeaba”?

Ce moralitate, simţ al răspunderii şi ce preocupări spirituale vor mai putea avea? De ce ar mai dori să devină tot timpul mai buni şi să scape de obiceiurile rele?

Cum ar mai putea să nu cadă pradă instinctelor inferioare, animalice, din om?

Despre ce comuniune se mai poate vorbi de vreme ce vedem cum se dezvoltă fenomenul prin care fiecare om are o credinţă proprie şi ce motivare ar mai exista împotriva anarhiei?

*

În condiţiile în care vedem cum, în prezent, iau amploare efectele unor fenomene depăşite atât din punct de vedere filozofic, cât şi ştiinţific, precum materialismul, pozitivismul şi, mai general, indiferentismul religios şi ateismul etc., mă simt obligat să pun la dispoziţia tuturor celor interesaţi unele argumente în favoarea credinţei – nu pentru a apăra Credinţa, căci Dumnezeu nu are nevoie să fie apărat, ci pentru a-i apăra pe oameni de pagubele imense pe care le pot aduce aceste teorii.

               

ARGUMENTE TEOLOGICE ŞI LEGATE DE CONŞTIINŢĂ

O cauză a ateismului este împietrirea inimii.

Cineva care simte lucrarea lui Dumnezeu în inima sa nu poate fi ateu. Această simţire duhovnicească este o condiţie suficientă pentru a crede în Dumnezeu. Dar la acest sentiment este greu de ajuns in lipsa unei baze, date de educatie sau de un minim de informatii.

Toate cele care există, dacă sunt create, sunt schimbătoare; Cel ce nu e creat, nu e schimbător. [Sf. Damaschin, Dogmatica]

După Sfinţii Părinţi ai Bisericii, însăşi contemplarea creaţiei ne duce cu gândul la Creator.

“Ordinea lucrurilor, schimbarea anotimpurilor, a atmosferei, calea armonioasă a evenimentelor, cursul ordonat al zilelor şi al nopţilor, al lunilor şi al anilor, grija pe care o minte atotînţeleaptă o are faţă de fiecare vieţuitoare, supunerea tuturor faţă de om dovedesc existenţa lui Dumnezeu.” [Sf. Ioan Gură de Aur, Credinţa ortodoxă]

Cum s-ar explica certitudinea şi moartea apostolilor şi a milioane de martiri, ca şi certitudinea miliardelor de oameni de atunci încoace, decât printr-o venire a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos în sfera de experienţă tainică a fiecăruia? [Dumitru Stăniloaie, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Ed. Paideia, Bucureşti, 1997]

Referitor la ce spun unii, că nu vor crede în Dumnezeu decât dacă îl vor vedea: Cine a văzut: iubirea, forţa, raţiunea, memoria, viaţa, durerea, voinţa, imaginaţia, mânia, pofta, bucuria, cuvântul, durerea etc.?

ASPECTE MORALE, FILOZOFICE ŞI SOCIALE

În Iisus Hristos, Dumnezeu a ieşit din abisul inimaginabil şi inaccesibil, venind aproape de noi, cu toată puterea lui de ajutor şi dragoste, făcându-ne să simţim şi puţinătatea noastră, dar şi mărirea Lui.

Aceasta nu convine celor ce nu vor să se simtă stingheriţi în orgoliul lor de prezenţa lui Dumnezeu cel revelat.

Ei ar vrea ca Dumnezeu să nu se fi revelat, pentru a-şi fixa ei înşişi, potrivit orgoliului lor, norma de comportare, lucrând cum vor ei, nu cum vrea Dumnezeu […] pentru a se simţi în largul lor, cu patimile proprii. [Dumitru Stăniloaie, op. cit.]

“…căci va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci, dornici să-şi desfăteze auzul, îşi vor grămădi învăţători după poftele lor şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme.” [Apostolul Pavel, II Timotei, 4-3 şi 4]

Dumnezeu ne-a devenit deci realitate apropiată, nemailăsând loc pentru jocuri fanteziste, pentru basme cu dezastruoase urmări etice, în legătură cu existenţa şi cu voia Lui. [Dumitru Stăniloaie, op. cit.]

Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi existat o dovadă absolut incontestabilă a existenţei lui Dumnezeu? (deşi există mai multe dovezi, printre care: existenţa sfintelor moaşte şi minunile care s-au făcut şi se fac prin ele; neperisabilitatea aghiasmei; minuni făcute de oameni cu viaţă sfântă în timpul vieţii (există în istoria Bisericii chiar şi trei mutări de munţi prin rugăciune, la care au fost martori chiar mii de musulmani); Sfânta lumină de la Ierusalim, care se aprinde în fiecare an fără contribuţie omenească, sub supravegherea vigilentă a autorităţilor evreieşti; experienţa rugaciunii isihaste; documente istorice (de exemplu Raportul secret despre Iisus realizat de proconsulul roman din Iudeea, Publius Lentulus, către împăratul Tiberius); relatări despre oameni care au revenit la viaţă după ce muriseră, din: Sfânta Scriptură, apoi Vieţile sfinţilor şi chiar din zilele noastre (a se vedea întâmplările culese de părintele Cleopa etc.).

Totuşi, dacă fiecare om s-ar fi găsit într-o situaţie în care să se simtă cu adevărat “obligat” să creadă în Dumnezeu, atunci s-ar fi anulat libertatea umană. Lipsa libertăţii ca principiu ar fi făcut ca omul să fie doar o unealtă sau o maşinărie incapabilă de altceva decât de un anumit număr de mişcări, la nesfârşit. Nu ar fi existat personalitate, participare – adică eul propriu [Dostoievsky, Simone Weil]. Aşa cum observă N. Steinhardt, în timp ce lumea hedonistă (materialistă etc.) şi indiferentă este îndeosebi plictisitoare şi sterilă, ceea ce este înălţător în om sunt virtuţile; ele (eroismul şi curajul, mărimea de spirit, bunătatea, amabilitatea, îndurarea şi mila etc.) cer efort – deci participare –, sunt altruiste, despre ele nu putem spune că vin de la noi şi pleacă la noi, şi aduc adevărata fericire.

Este de remarcat că nu se pune accentul aici pe o teorie sau alta, ci pe trăire.

Liniştea şi fericirea sunt de sus, nu le putem crea noi singuri pe cale materială. [Arthur Miller]; În afară de dragostea de viaţă, creştinismul e şi entuziasm […] Numai prin Dumnezeu ne putem reciproc tolera şi încerca să ne iubim. În lipsa acestui catalizator reacţiile rămân de respingere şi indiferenţă. [N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000]

Există o tainică legătură între virtuţi: ştim că din credinţă “izvorăsc faptele bune”; ceea ce este interesant este că şi reciproca este valabilă (a se vedea întâmplarea din Pateric, în care un pustnic spunea, despre o prostituată care făcea şi milostenie, că va ajunge şi la credinţă, părăsind viaţa păcătoasă – ceea ce s-a şi întâmplat).

Dar oare se poate vorbi despre libertate în opoziţie cu credinţa? În afara credinţei, se ignoră păcatul ca realitate. Iar despre cine este robit de păcate, patimi sau vicii, cum s-ar putea spune că este liber?

“Ne-am obişnuit să credem că totul în viaţă e normal – dar la fel de bine toate pot fi minuni; dragostea şi iertarea nu sunt naturale – egoismul este.” [N. Steinhardt, op. cit.]

“Natural ar fi să nu fie absolut nimic, nici univers, nici dezvoltare” [Şestov.]

(Vedem cum totul se îndreaptă spre degradare şi dispariţie – legea entropiei)

“Când rămânem în natură (n.ns.: la materie), spiritul nu găseşte originile şi este obligat să renunţe la metafizica cunoaşterii, adică la întrebările privind cauzele prime şi scopurile ultime. […] .

Omul “autonom”, aparent liber, captiv al naturii, încearcă să iasă singur din această captivitate şi rătăceşte în acest labirint, fără ieşire. Când devine util sau plăcut, se închipuie creator […]. Gândirea, intuiţia, imaginaţia nu-l pot scoate din impas. El se mişcă între concretul explorat raţional şi magic – plăsmuirile imaginaţiei, adică fantastic – în concret, oprindu-se la “pragul opac al existenţei” [Heidegger], [iar] poarta spre Absolut fiindu-i închisă de lipsa credinţei.

[…] Omul modern fuge de Absolut, ocoleşte unităţile pure şi relaţiile dintre ele, neputând găsi purul, care nu poare fi căutat, ci revelat […].” [P. Ţuţea, Filosofia nuanţelor, Ed. Timpul, Iaşi, 1995]

Omul religios primeşte, cel nereligios trăieşte neliniştea căutării perpetue, fiind absentă Divinitatea.

“Omul nu poate cunoaşte ‘cunoscând’.” (ci primind) [P. Ţuţea]

ASPECTUL ISTORIC

1. Nu există popor fără religie

Religia, indiferent de formele ei, există la toate popoarele şi a existat în toate timpurile. Cunoscutul istoric al religiilor, olandezul Thiele, afirmă: “Aserţiunea că ar exista popoare sau triburi fără religie rezidă fie din observaţii inexacte, fie dintr-o confuzie de idei. Religia se poate numi, în sensul cel mai larg, un fenomen propriu întregii umanităţi.” În acest context, ateismul apare ca ceva nenatural. [Gh. Savin, Apărarea credinţei, Ed. Anastasia, 1996]

2. De la Dumnezeul primordial, personal (propriu creştinismului), la degenerarea credinţei

[D. Stăniloaie, op. cit.]:

Etnologia a stabilit faptul că la toate popoarele primitive se găseşte ideea unei fiinţe supreme care locuieşte în cer. [Andrew Lang, W. Schmidt]

[H. Pinard de la Boulage, L’étude comparée des religions]: ” […] la andamanesii din Asia meridională, fidjienii din Polinezia, zuluşii şi saoşii din Africa Centrală, indienii din America de Nord, există credinţa în fiinţe supreme care sunt totodată legislatorii morali şi autorii lumii“.

[Wilhelm Schmidt, unul dintre cei mai mari etnologi interbelici, observă, în lucrarea Unsprung der Gotesidee, că “pe măsură ce trece timpul, se produce o anumită estompare a conştiinţei despre zeii personali şi creşte teama de forţele difuze din natură. Etnologii consideră această evoluţie o degenerare, întrucât au constatat că există anumite triburi dovedite a se fi păstrat în forme de viaţă mai originare, la care nu se observă orgia de credinţe şi practici magice şi superstiţioase, ci o credinţă simplă, înaltă, morală, într-un părinte al tuturor, bun, iubitor, răsplătitor nu al practicilor magice, ci al faptelor bune şi pedepsitor al celor rele.”

ARGUMENTE LOGICE ÎN APĂRAREA CREDINŢEI

1. Argumentul cosmologic

Lumea este o totalitate de lucruri şi fiinţe care nu-şi au cauza în ele însele.

Nici una din ele nu poate fi cauza tuturor (întrucât toate sunt contingente).

Deci lumea, în totalitatea ei, trebuie să aibă o cauză în afară de ea şi mai presus de ea.

Dacă această cauză nu este absolută, va cere ea însăşi o altă cauză.

Această cauză absolută, în afară de lume şi mai presus de ea, este ceea ce numim “Dumnezeu”.

2. Se poate demonstra logic, prin intermediul Teoriei deciziilor, că, dintre a crede şi a nu crede în Dumnezeu, singura alternativă acceptabilă pentru un om raţional este aceea de a crede. Astfel, există următoarele 4 situaţii:

Dacă Dumnezeu nu există şi eu consider că există, nu pierd;

Dacă Dumnezeu nu există şi eu consider că nu există, nu pierd;

Dacă Dumnezeu există şi eu consider că există, nu pierd;

Dar dacă Dumnezeu există şi eu consider că nu există, numai atunci am pierdut.

Schema este:

  Consider că Dumnezeu există Consider că Dumnezeu nu există
Dumnezeu există                  0            RISC TOTAL
Dumnezeunu există                  0                    0

Cu alte cuvinte, după cum spune o vorbă în popor: “Dacă crezi în Dumnezeu şi nu există, nu-i nimic; dacă însă nu crezi şi există, ai dat de dracu!”

Ar putea spune cineva că şi în celelalte cazuri ar pierde ceva. Însă, în primul rând, lipsa de simetrie e evidentă: dacă pierzi, pierzi totul, iar dacă câştigi, nu obţii decât fie infracţiuni care atrag pedepse, fie aceleaşi plăceri dar şi dureri ale vieţii de care au parte, în esenţă, şi credincioşii…

(Raţionamentul este cunoscut sub denumirea de “Pariul lui Pascal” şi este [sau cel puţin era] prezentat în manualul de filozofie din clasa a XII-a.)

3. Pentru cine nu acceptă să creadă în Dumnezeu decât dacă i se satisface înclinaţia spre cuantificare, un argument logic ar fi următorul:

Fericitul Augustin, marele scriitor bisericesc, ne istoriseşte că şi-a pus în minte să scrie o carte cu titlul: “Ce este Dumnezeu?”. După ce s-a gândit mult, a ieşit pe malul mării să se plimbe. Acolo văzu un copilaş care săpase o gropiţă în nisip şi căra cu o jucărie apa din mare în ea.

– Ce faci tu aici, copile? l-a întrebat Augustin.

– Iaca, mă ostenesc şi eu să car toată apa din mare în gropiţa aceasta, a răspuns copilul, continuându-şi lucrul său.

Augustin, surâzând de naivitatea copilului, plecă mai departe, gândindu-se la ale sale. Apoi, dintr-o dată, îşi zise: “Oare nu sunt şi eu ca acest copil naiv? Eu, cu mintea mea cea slabă, mărginită, neputincioasă, vreau să apuc, să cuprind şi să fac oamenilor cunoscut pe nemărginitul Dumnezeu.”

ŞTIINŢA ŞI RELIGIA

 Aspect: Ştiinţa, ca şi religia creştină, se bazează pe dogme (de exemplu: punctul material, conservarea substanţei, conservarea energiei, dogma fundamentală a geneticii), pe autoritate şi credinţă (dimensiunile macrocosmosului şi microcosmosului etc.).

Aspect: Cunoaşterea pe baze exclusiv ştiinţifice prezintă limite serioase.

De exemplu, specialiştii în domeniu ştiu că teoria mulţimilor, care se studiază în şcoala generală şi în liceu, prezintă contradicţii (Paradoxul lui Russel). De asemenea, chiar şi noţiunea de funcţie este abstractă. În cartea sa Noţiuni de analiză matematică, prof. univ. dr. Solomon Marcus afirmă: “[…] Dacă totuşi definim uneori o funcţie folosind o infinitate de reguli, aceasta se explică prin faptul că regulile sunt deduse printr-un număr finit de reguli, dintr-o colecţie de asemenea finită de reguli. Deci limitele noastre de intuiţie şi gândire impun noţiunii generale de funcţie importante restricţii.” [I. Vlăducă, op. cit.]

Aspect: Ştiinţa nu poate fi folosită pentru ceea ce nu este cuprins în univers, precum fiinţa lui Dumnezeu. Acesta deci nu poate fi cunoscut prin ştiinţă.

 Aspect: Puţină ştiinţă îndepărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă apropie de Dumnezeu. [Francis Bacon]

[I. Gh. Savin, op. cit.]:

Conflict între religie şi ştiinţă nu poate fi, dacă fiecare îşi păstrează domeniul şi scopurile sale. Cel puţin aşa au crezut marii creatori ai ştiinţei, pentru care ştiinţa nu a fost o piedică în faţa credinţei lor, ci din contră, un motiv în plus pentru afirmarea divinităţii.

Aşa au crezut Pascal, creatorul matematicii moderne, Newton, creatorul mecanicii cereşti, Lavoisier, creatorul chimiei anorganice, Liebeg, creatorul chimiei organice, Volta, Bunsen şi Ampere, creatorii electricităţii statice şi dinamice, Pasteur, creatorul microbiologiei, Robert Mayer, creatorul termodinamicii, Kepler şi Herschel, creatorii astronomiei moderne, Cuvier, creatorul paleontologiei, Humboldt şi Ratzel, creatorii etnografiei şi antropologiei, Ranke şi Mommsen, creatorii istoriei, Virchow, creatorul fiziologiei, Descartes, Leibniz şi Kant, creatorii filosofiei moderne, Riemann, Gauss şi Cauchy, marii matematicieni, fizicienii şi naturaliştii Faraday, Bequerel şi Claude Bernard, Faye şi Wolf, marii astronomi, Heinrich Herz, descoperitorul undelor herziene şi atâţia alţii.

Combaterea materialismului prin argumente ştiinţifice

MATERIALISMUL susţine că: Conform ŞTIINŢEI (moderne):
“materia este principiul întregii existenţe,singura realitate” materia nu este totul în univers 
“materia este veşnică” materia se învecheşte, se degradează, îmbătrâneşte şi moare;energia se pierde ireversibil, deci materia are un sfârşit.
“mişcarea este eternă” principiu contrazis de legea entropiei, potrivit căreia mişcarea, nefiind decât transformarea energiei, aceasta degradându-se, va avea un sfârşit.
“universul nu are început” universul are început. Argumente:-expansiunea universului, pusă în evidenţă de E. Hubble, prin efectul Doppler;- uniformitatea universului;

– existenţa radiaţiei termice de fond;

– demonstraţia fizico-matematică a apariţiei universului din nimic a lui Hostle şi Hawking;

– teoria că energia a existat înaintea substanţei- recent s-a obţinut materie din lumină;

– descoperirea pozitronului de către Anderson în 1932 (apariţia din vid a substanţei) etc.

teoria “generaţiei spontanee” infirmată de Pasteur.
“viaţa organică îşi are originea în viaţa anorganică” contrazisă de teoria filiaţiunii (celula ia naştere din celulă şi fiinţa vie, din fiinţă vie)

Despre întâmplare

Teoriile ateiste se bazează pe întâmplare. Cui se datorează ordinea din lume? Întâmplării, spun materialiştii.

Chiar dacă […] am fi dispuşi să admitem că prin simplul fapt al întâmplării particulele elementare (şi stările materiei) s-au aglomerat alcătuind atomi, care la rândul lor, prin îmbinare, au format molecule (cu putere selectivă!), care şi ele s-au strâns în celule, apoi în micelii, care prin altă aglomerare au dat naştere la ţesuturi, care şi ele s-au adunat în organe, care au alcătuit apoi aparate, care au creat sisteme, ce s-au închegat în fiinţă […], apoi e foarte greu (şi prea puţin probabil) de conceput că tot din întâmplare s-au ivit substanţe specializate, purtătoare ale durerii (la creier). [N. Steinhardt, op. cit.]

Probabilitatea realizării unei gene cu o anumită funcţie este de aproximativ 1/10600.

Probabilitatea sintezei prin creştere treptată este 1/10450.

Probabilitatea realizării unui univers de felul celui în care trăim este de 1/10 (un caz favorabil din 10cazuri posibile).

Toate acestea sunt probabilităţi atât de incredibil de mici, încât ies din orice discuţie. [I. Vlăducă, op. cit.]

Chiar şi cercetătorii atei sunt de acord cu faptul că viaţa are un caracter antientropic; iar tendinţa entropiei (a dezordinii, dezorganizării) este de a creşte.

Pe de altă parte, materialiştii spun că viul s-a dezvoltat din neviu. Dar neviul este caracterizat de entropie mare, în timp ce viul are entropie mică.

Deci ar fi nenatural să se treacă de la o entropie mare (ordine) la una mică (dezordine) (fără o intervenţie exterioară). Să fie aceasta din urmă dată de mişcarea mecanică? Mişcarea mecanică poate da naştere unei aglomerări de mase (dune de nisip, blocuri de stânci), însă nicicând unui organism viabil (de pildă, nu s-a observat până acum ca furtuna să creeze o casă).

Pentru exemplificare, să presupunem că un pahar cu apă stă aşezat pe marginea unei mese (exemplu din Roger Penrose, Mintea noastră … cea de toate zilele, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1996). Dacă acesta e mişcat, va cădea şi materia sa se va împrăştia (sticla, apa). Atomii acestora au urmat legile mecanicii.

Să vedem acum de ce ar fi nevoie pentru ca paharul să existe aşa cum îl ştim. Pentru aceasta, trebuie ca particulele de sticlă să se integreze astfel încât să formeze exact structura paharului, cu apa în el – o coordonare absurd de precisă.

La un prim nivel, în care în sistemul nostru ar interveni o energie exterioară (de exemplu, termică), însă tot “oarbă”, atunci cioburile vor ajunge în cel mai bun caz la configuraţia unui bloc de sticlă (obţinut prin topirea cioburilor). Dar acest bloc de sticlă nu este un pahar!

Pentru a se obţine configuraţia unui pahar, este nevoie de o anumită informaţie (structurală). Simpla prezenţă a substanţei şi energiei nu este suficientă.

Cu atât mult e nevoie de o informaţie pentru structuri funcţional complexe, cum sunt ochiul, creierul, sistemul endocrin.

În teoria informaţiei există relaţia conform căreia informaţia (I(A) e cu atât mai mare, cu cât probabilitatea evenimentului (P(A)) e mai mică (I(A) = – log2P(A)). A se vedea S. Guiaşu, Aplicaţii ale teoriei informaţiei, Ed. Academiei, 1968; I. A. Rus, I. Mihoc şi colab., Matematica şi aplicaţiile sale, Ed. Ştiinţifică, 1995. Structurilor biologice foarte complexe li se asociază probabilităţi foarte mici, deci informaţii foarte mari. Mai mult decât atât, această informaţie permite organismelor să evolueze autonom şi să reacţioneze la evenimente.

Distinsul savant Alexis Carrel (Omul, fiinţă necunoscută, Ed. Tedit FZH) observa: “existenţa finalităţii în organism nu poate fi negată. Fiecare element pare să cunoască nevoile actuale şi viitoare ale ansamblului şi se modifică după ele. Pentru argumentare, el prezintă exemplul regenerării sângelui după o hemoragie. Ar mai fi aici de menţionat şi corelaţia între organe şi vascularizaţia lor.

Studiul atent şi riguros al fizicii, chimiei şi biologiei arată existenţa unei coordonări globale, începând cu valorile numerice ale constantelor universale, continuând cu structura particulelor subatomice, cu simetria orbitalilor electronici şi forma moleculelor, cu valorile energiilor de reacţie şi ajungând la complexitatea funcţională a structurilor biologice. Toate apar proiectate cu înţelepciune pentru un scop precis.

Această coordonare globală, precum şi informaţia necesară, nu ne poate duce cu gândul decât la existenţa unui creator.

[după I. Vlăducă, op. cit.]

Părerile unor savanţi moderni…


W. Stoeger, profesor de astronomie la Universitatea Arizona: “Da, am avut experienţa unui conflict între ştiinţă şi religie. În clasa a VI-a sau a VII-a”.

A. Koestler: “Cum însuşi conceptul de materie a fost dematerializat, nici o filozofie materialistă nu mai poate pretinde că este ’ştiinţifică’’’.

Sherrington, fondatorul neurofiziologiei şi laureat Nobel: “Dacă spun că unicitatea persoanei umane nu provine din codul genetic, nu provine din experienţă, atunci de unde provine ea? Iată răspunsul meu: dintr-o creaţie divină”.

John Polkinghorne, profesor de fizică, Cambridge: “Atunci când îţi dai seama că legile naturii trebuie să fie incredibil de fin acordate pentru a produce universul pe care îl vedem, apare ca firească ideea că universul nu s-a “întâmplat” din senin, ci că trebuie să existe în spatele lui un scop”.

Charles Towes, laureat Nobel în fizică, pentru descoperirea principiilor laserilor: “Mulţi au sentimentul că, într-un anumit mod, o inteligenţă trebuie să fi fost implicată în apariţia legilor Universului (…)”.

***********************

Deci, ce perspective le oferim oamenilor (printre care copiii noştri sau alte persoane dragi nouă) – unor oameni, să zicem, mai puţin instruiţi sau cărora viaţa nu le permite să se informeze mai mult, dar care ascultă cu încredere şi cu inimă deschisă ideile transmise în eter, care îi pot marca mult timp sau chiar o viaţă întreagă – dacă îi îndrumăm în direcţia ateismului?

Cu ce moral, tonus şi optimism vor înfrunta greutăţile vieţii dacă nu vor accepta un sens, o finalitate pentru toate? Ce viaţă vor avea sub semnul lui “Totul este degeaba”?

Ce moralitate, simţ al răspunderii şi preocupări spirituale vor mai putea avea?

De ce ar mai dori să devină tot timpul mai buni şi să scape de obiceiurile rele?

Cum ar mai putea să nu cadă pradă instinctelor inferioare, animalice, din om?

Despre ce comuniune mai poate fi vorba, de vreme ce vedem cum se dezvoltă fenomenul conform căruia fiecare om are o credinţă proprie? Ce motivare ar mai exista împotriva anarhiei?

Este drept că şi teoriile ateiste recunosc utilitatea unor virtuţi, dar:

  • refuză să le vadă pe toate (ca şi cum am vedea doar partea de deasupra apei a aisbergului, în timp ce, după cum ştim, cea de dedesubt este mult mai mare);
  • se limitează la suprafaţă, nu merg în profunzimea conştiinţei individului;
  • se limitează la teorie, nu se ocupă cu aplicarea în practică, nu oferă un “mod de viaţă”, aşa cum o face creştinismul.

Deci acestea oferă omului o stare de echilibru extrem de fragilă, care se poate oricând prăbuşi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: