Calea ascetilor – Despre rugaciunea inimii (rugaciunea lui Iisus)

XVIII.

    Rugăciunea nu încetează odată cu terminarea rugăciunilor de dimineaţă. De acum trebuie să ne menţinem rugăciunea toată ziua şi în toate împrejurările. Episcopul Teofan le dă începătorilor sfatul de a alege un vers din Psalmi ca o rugăciune scurtă, de exemplu: Doamne grăbeşte spre ajutorul meu, sau Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule, sau Lăudat este Domnul, sau altceva; în Psaltire se găsesc o mulţime de astfel de strigăte de rugăciune mai lungi sau mai scurte. Apoi se va păstra în minte această rugăciune în cursul zilei şi se va repeta de cât mai multe ori cu putinţă, în gând sau şoptind, sau cu glas tare când eşti singur şi nu te aude nimeni. În tramvai şi în lift, la lucru şi în timpul meselor, cu stăruinţă, de îndată ce se iveşte ocazia aduci rugăciunea din nou şi îţi îndrepţi atenţia către conţinutul rugăciunii. Şi în această dispoziţie termini ziua citind rugăciunile de seară din cartea de rugăciuni înainte de a merge la culcare. Acest exerciţiu este potrivit şi pentru aceia care nu se bucură de singurătatea trebuitoare pentru rugăciunile zilnice de seară şi de dimineaţă, căci rugăciunile scurte pot fi făcute oriunde şi oricând. Singurătatea lăuntrică o înlocuieşte pe cea din afară.

Deasa repetare este importantă. Prin bătăile de aripi repetate des se înalţă pasărea deasupra norilor; înotătorul trebuie să dea des din braţe şi din picioare de nenumărate ori până ajunge la mal. Dar de se opreşte pasărea din zbor, trebuie să se mulţumească a sta printre ceţurile de pe pământ. Iar dedesubtul înotătorului pândeşte adâncul cel mai întunecat. Roagă-te neobosit în acest fel ceas de ceas, zi de zi. Dar roagă-te cu smerenie, fără patimă şi fără meditaţii, nici nu-ţi pune întrebări: nu te îngriji de ziua de mâine (Matei VI, 34). Vei primi răspuns la vremea potrivită. Avraam a plecat fără să iscodească: oare cum arată ţara pe care vrei să mi-o arăţi mie? Ce mă aşteaptă acolo? El s-a sculat pur şi simplu şi a plecat, cum îi zisese Domnul (Facere XII, 4). Fă şi tu asemeni.

Şlefuieşte piatră după piatră pentru construcţia ta, cu răbdare, în tăcere, zi de zi şi nu întreba nici pe cei din jur; aminteşte-ţi că Noe era singurul din toată lumea care mergea pe calea Domnului (Facere VI, 4), adică în rugăciune. Închipuieşte-ţi strâmtorarea, bezna, duhoarea în care a trebuit să trăiască până când a putut să iasă la aer curat şi să ridice un altar Domnului.

Aerul şi altarul le vei găsi în tine, arată Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar numai după ce ai trecut de bună voie prin uşa strâmtă precum Noe. În felul acesta faci în toate cele precum ţi-a poruncit Domnul să faci (Facere VI, 22) şi îţi construieşti făcând rugăciuni în toată vremea şi priveghind (Efeseni VI, 18) acel pod care să te scoată din sinea trupească cu poftele ei împărţite, către întregul Duhului.

Prin intrarea ta – în inima ta – a Celui Unic dispare multitudinea, spune Vasile cel Mare. Zilele tale se întregesc şi sunt ţinute laolaltă de către Acela care ţine lumile în mâna Sa.

XXV.

    Sfântul avvă Isaia, sihastrul egiptean, spune despre rugăciunea lui Iisus că este oglinda minţii şi felinarul conştiinţei. Altcineva a asemuit-o cu acea voce liniştită ce se aude neîncetat într-o casă: toţi hoţii care se furişează până la ea dau bir cu fugiţii când aud pe cineva păzind acolo înăuntru.

Casa este inima, furii sunt răutăţile. Vocea păzitorului este rugăciunea. Dar de acum nu mai sunt eu însumi păzitorul, ci Hristos este. Lucrarea cea duhovnicească Îl întrupează pe Hristos în sufletul nostru. Pe aceasta s-o ţii cu hotărâre, ca fără încetare să-L ai pe Domnul în cuget: Îl ascunzi în suflet, în inimă, în conştiinţă.

De dormit dormeam, dar inima-mi veghea (Cântarea cântărilor V, 2): eu însumi dorm, mă trag de-o parte, dar inima rămâne în rugăciune mai departe, adică în viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor, în Hristos. Mlădiţele rădăcinilor se retrag către originea lor.

Mijlocul de a ajunge la aceasta este rugăciunea: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Se repetă cu voce tare, şoptit sau numai în gând, rar, cu luare aminte, şi dintr-o inimă cât mai golită cu putinţă. Golită de toate cele necuviincioase.

Printre cele necuviincioase se numără nu numai interesele cele lumeşti, ci şi toate felurile de aşteptări sau păreri despre vreun răspuns, sau contemplaţiile sinelui, iscodirile, toate acele mulţimi de visuri, întrebări curioase şi imagini ale închipuirii. Simplitatea este la fel de obligatorie ca şi smerenia, înfrânarea trupească şi sufletească şi, pe scurt, ca tot ceea ce ţine de războiul nevăzut. Începătorul trebuie mai ales să se păzească de tot ce aduce cât de puţin a misticism.

Rugăciunea lui Iisus este o lucrare, o muncă practică şi un mijloc prin care te zideşti pentru a primi şi păstra acea putere care se cheamă harul dumnezeiesc şi care se află totdeauna, fie cât de ascunsă, în cel botezat, astfel încât poate da roade.

Rugăciunea ne rodeşte această putere din sufletul nostru; o altă menire nu are. Este un ciocan care sfărâmă o carapace: ciocanul este tare şi loviturile dor.

Leapădă orice gând de încântare, fermecare şi voci “îngereşti”: un singur drum duce la împărăţia lui Dumnezeu, şi acela este drumul crucii.

Căci, chin cumplit este a spânzura atârnat pe cruce: să nu te aştepţi la altceva. Ţi-ai răstignit trupul ţintuindu-l pe un fel de viaţă în aspră înfrânare; viaţa gândurilor şi a închipuirilor trebuieşte aşişderea înfrântă. Ţintuieşte-le cu cuvintele rugăciunii şi cu Sfânta Scriptură, cu citire de psalmi şi din lucrările Sfinţilor Părinţi, atunci când le ai pe toate acestea la îndemână.

Nu îţi lăsa închipuirea să zburde încotro îi place; ceea ce numim ,,gândul înaripat” este cel mai adesea o rătăcire deşartă în lumea nălucirilor. De îndată ce gândul nu îţi este ocupat cu lucrul tău întoarce-l fără zăbavă la rugăciune. Grijeşte ca atât gândurile cât şi închipuirea să ţi se supună ca un câine bine dresat. Nu-i dai voie să alerge peste tot, să scheaune, să răscolească prin găleţile cu lături şi să se scalde în şanţul de scurgere: tot astfel trebuie să-ţi poţi chema gândul şi închipuirea înapoi, şi trebuie s-o faci în fiece minut ce se scurge. De nu vei face aşa, vei fi ca un cal scăpat pe care îl duce când un călăreţ când altul, până când cade în spume şi sfârşit la pământ, ne spune Sfântul Antonie.

Dacă ciocăneşti prea tare într-o coajă, se poate sfărâma şi miezul. Aşa că fii cu duhul blândeţii. Nu te repezi deîndată la rugăciunea lui Iisus. Păstrează pentru început, şi chiar după aceea, şi celelalte rugăciuni. Nu fi prea nărăvaş. Şi nu-ţi închipui să te poţi ţine măcar de un singur Doamne, miluieşte-mă aşa cum ar trebui.

Rugăciunea ţi-e în tot timpul întreruptă şi sfărâmată: nu eşti decât un om. Doar îngerii din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu (Matei XVIII, 10): tu însă ai un trup pământesc care şi le cere pe ale lui. Nu striga din rărunchi şi nu te mira dacă la început vei uita cu totul exerciţiul rugăciunii câteva ceasuri la rând, ba chiar poate o zi întreagă sau şi mai multe. Ia-o cu simplitate şi firesc: nu eşti decât un navigator nedeprins care se osteneşte cu multe uitând tocmai vâslele.

Aşa că: nu te aştepta la nimic de tine însuţi. Dar nici nu cere ceva de la ceilalţi. Concentrarea este una, răspândirea minţii este alta. Rugăciunea este folositoare atunci când îţi face gândul viu şi limpede. Rugătorul vede cele din jurul lui, observă şi judecă totul, dar o face prin prisma rugăciunii care scaldă aceste impresii în lumina ei clară.

Duhul este lucrător pe tărâmul curăţeniei din lăuntrul nostru. Câtă vreme ne lărgim acest tărâm al neatârnării inimii, va creşte şi omul cel duhovnicesc.

Rugăciunea trebuie să aducă pacea lăuntrică, o destindere plină de linişte în mijlocul tristeţii, iubire, mulţumire, smerenie. Dacă devii încordat şi tulburat, sărind într-un picior de bucurie sau zăcând de întristare, simţi amărăciune sau o dorinţă de înfăptuire nestăvilită, dacă eşti azvârlit în trăiri extatice sau în vâltoarea simţurilor înrudită cu plăcerea ascultării muzicii, dacă simţi pe scurt desfătare sau plăcere, aşa încât ,,eşti mulţumit de tine şi de lumea întreagă”, atunci eşti pe drumul greşit: ai zidit prea mult pe tine însuţi. Sună retragerea deîndată şi întoarce-te la mustrarea de sine care întotdeauna trebuie să fie punctul de plecare a fiecărei rugăciuni adevărate.

Îngerul luminii poartă întotdeauna pacea cu el, pacea pe care demonii întunericului vor să o destrame cu orice preţ. Din aceasta, ne spun Sfinţii Părinţi, putem deosebi forţele binelui de cele ale răului.

XXVI.

    Golit de orice cunoaştere, lipsit de orice gând sau faptă bună, fără de amintiri în urmă, fără dorinţe în viitor, netrebnic ca o zdreanţă veche, nesimţit ca un bolovan din drum, putregăit ca un burete de pădure mâncat de viermi, muribund ca un peşte aruncat pe mal şi scârbit până la lacrimi de starea ta nenorocită: aşa se cade a sta la rugăciune în faţa Atotputernicului, Judecătorului, Creatorului şi Tatălui, Mântuitorului şi Stăpânului, Duhul Adevărului şi Dătătorului de viaţă; şi precum fiul risipitor să strigi din adâncul neputinţei tale: Tată am greşit la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău (Luca XV, 21).

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.

Îţi cunoşti neputinţa şi te laşi zăcând ca un leş înaintea Atotputernicului, şi din propria-ţi nimicnicie răsare dragostea de semenii tăi, aşa cum sunt ei lăsaţi şi luminaţi de la Domnul. Ei poartă chipul Lui în fiinţa lor lăuntrică: ţi-e de-ajuns aceasta ca să jertfeşti totul pentru ei.

Acum s-a petrecut taina cea neînţeleasă, că pe cât de adânc te-ai cufundat în inima ta, cu atât mai sus ai ieşit din tine însuţi. La vedere viaţa ta este aceeaşi: speli vasele şi creşti copiii, mergi la lucru, primeşti salariu şi plăteşti impozit. Faci toate cele ce se fac de către oamenii din lume, întrucât nu eşti deocamdată în situaţia de a o părăsi trupeşte. Dar te-ai lepădat de tine. Ai dat ceva ca să primeşti altceva. … şi de Te am pe Tine, ce am mai dorit eu pe pământ? Nimic altceva, răspunde Sfântul Ioan Scărarul, decât neîntrerupta rugăciune, cererea de a nu mă dezlipi de Tine.

Unii sunt lipiţi de bogăţii, alţii de slavă, alţii de tot soiul de bunuri stricăcioase; singura mea dorire este de a mă lipi de Dumnezeu. Rugăciunea, cu tot ceea ce cuprinde ea ca mustrare de sine, a devenit adevărata ta viaţă, pe care o menţii numai de dragul rugăciunii. A merge în calea Domnului (Facere VI, 9) este de acuma singurul lucru cu adevărat de valoare pentru tine, şi cuprinde toate cele pământeşti şi cereşti.

Pentru cel ce-L poartă pe Hristos în sinea sa nu există nici moarte sau boli sau ceva lumesc de care să se teamă: el a intrat deja în viaţa veşnică şi acolo este cu totul păzit. Şi noaptea şi ziua trec şi sămânţa cerească răsare în inima ta şi creşte, cum nu ştii tu. Pământul rodeşte de la sine, pământul inimii tale, mai întâi pai, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic (Marcu IV, 27-28). Sfinţii vorbesc de ceea ce se cheamă lumina neînserată. Nu este lumina ochilor, ci a inimii, lumina ce nu-şi pierde niciodată strălucirea şi limpezimea. Ea lasă necontenit întunericul în urma sa şi se îndreaptă statornic spre amiaza zilei: însuşirea ei de căpetenie este de a se curăţi necontenit.

Aceasta este Lumina veşniciei, care nu se poate stinge şi care străbate învelişul materiei şi al timpului. Dar Sfinţii Părinţi nu spun niciodată că această lumină le-a fost dată lor înşile, ci numai acelora ce şi-au curăţit inima în iubirea către Domnul pe calea îngustă aleasă de bună voie.

Calea cea îngustă este nesfârşită: însuşirea ei este veşnicia. Fiecare clipă este clipa începutului: clipa de faţă cuprinde şi pe cele ce au să fie: ziua judecăţii; în cele de acum sunt cuprinse şi cele ce au fost: creaţia, căci Hristos este veşnic şi pretutindenea de faţă: şi în iad şi în rai. La sosirea Celui Unuia Născut piere multitudinea, chiar în timp şi în spaţiu.

Totul se petrece deodată, chiar acum şi pretutindeni, în adâncul inimii tale. Acolo te întâmpină ceea ce căutai: adâncimea, înălţimea şi lăţimea Crucii: Mântuitorul şi mântuirea.

De aceea: de vrei să-ţi mântuieşti sufletul şi să capeţi viaţa veşnică, scoală-te din lâncezeală şi zi: Doamne, fă să pun început bun în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin!

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 104 other followers